Mihai Eminescu, „geniul nebun”. Cine era cu adevărat poetul: izbitor de frumos și cu o voce care te hipnotiza

Mihai Eminescu, unul dintre cei mai cunoscuți poeți români din toate timpurile, era cunoscut ca fiind și „geniul nebun”, pe baza afecțiunilor sale psihice. Află cum era, de fapt, poetul român ale cărui poezii dau bătăi de cap adolescenților la Bacalaureat.

„Poetul fără pereche”, așa cum mai era cunoscut Mihai Eminescu, a fost unul dintre cei mai cunoscuți scriitori din România, fiind și cel care a pornit o adevărată revoluție în literatura română. Acesta era cunoscut atât pentru scrierile sale, cât și pentru viața privată piperată care au ajuns în mediul public încă din vremea când înc trăia.

Departe de operele sale fără pereche, în spatele geniului său se ascundea o altă personalitate a acestuia, cunoscută doar de către apropiați. De-a lungul timpului, această latură a fost scoasă la suprafașă de către istorici și pasionați ai literaturii, pentru a oferi imaginea întreagă a „geniului nebun”.

„Eminescu era un om obişnuit, ce-i drept, foarte plăcut şi charismatic, dar om era. Şi era şi foarte discret. Nu era nici «sifiliticul» sau «nebunul», aşa cum de multe ori a fost numit. Nu era nici omul pus pe harţă în versuri şi înnebunit din dragoste, aşa cum îl prezintă eronat unii, dar nici sfânt cum îl vor alţii. Era un om cu defectele, calităţile şi patimile lui”, potrivit istoricului Gheorghe Median în discursul său pentru Adevărul.

Istoricul afirma că acesta reușea să impresioneze prin prezența sa fizică, fiind o personaă plăcută la prima vedere. În cercetările sale, Gheorghe Median a găsit și mărturia vărului lui Eminescu, Mihai Mavrodin, în care afirma că „Şi astăzi, chipul lui minunat îmi stă în minte. L-am văzut şi eu…. era izbitor de frumos. Era imposibil să apară într-o sală, fără ca fiinţa sa să atragă privirile chiar ale celor ce nu-l cunoşteau. Chipul lui ne minuna şi pe noi, copiii”.

Aparte de cele câteva fotografii în care apare poetul, un alt prieten de-al său a făcut o descriere a acestuia ca având „statura mijlocie, era cam lat în spate, dar totul era proporţionat. Avea ochii negri şi adânci. Purta mustaţă, rar o rădea”. Unul dintre cele mai impresionante lucruri ale poetului era reprezentat de vocea sa.

„Eminescu avea o voce blândă, calină şi un zâmbet liniştitor, molipsitor. Asta o spun toţi cei care l-au cunoscut. În ciuda tonului de revoltă din poezia sa, era un om foarte blând, care degaja multă căldură în jurul lui. Avea o voce de aur. Cânta foarte frumos. Se ştie puţin despre acest talent al lui Eminescu. Ar fi putut fi oricând un bun solist vocal. De multe ori îi acompania pe lăutari la câte un chef, dar şi rudele îl rugau să le cânte”, afirmă istoricul botoșănean.

Lucia Olaru Nenati povestea pentru sursa citată că Eminescu nu era un răzvrătit, așa cum plăcea societății să creadă. Din contră, acesta era plăcut de către mulți, însă pe baza scrierilor sale, stârnea antipatii, aceasta fiind metoda lui de răzvrătirea. Deși era retras, atunci când ieșea în societate știa să se facă plăcut. Cu toate acestea, unul dintre cele mai mari vicii ale sale era fumatul.

„S-a dus vestea că era băutor. Paradoxal pentru cei care şi-au format imaginea asta cu petrecerile lui Eminescu, poetul nu era un băutor înrăit. Bea puţin. Dar îi plăcea, în schimb, să piardă nopţile şi să fumeze. Fuma enorm. De fapt, atunci când vorbea, fuma ţigară după ţigară şi bea cafele”, a mai adăugat istoricul Median.

„Geniul nebun” al lui Mihai Eminescu a fost cel care l-a transformat în „poetul fără pereche”

Un lucru mai puțin cunoscut despre poetul român era forma sa de salut, dar și faptul că era foarte patriot. De fiecare dată când acesta se întâlnea cu cineva, saluta cu „Trăiască nația!”. Apropiații săi erau însă singurii care știau că acesta obișnuia să înjure, însă folosea o singură înjurătură, chiar și atunci când era cuprins de aburii lui Bachus.

Aparte de glasul său inconfundabil și modul său plăcut de a interacționa, după vârsta de 25 de ani, acesta a început să cunoască și cealaltă latură a sa. Tulburările interioare l-au condus încet și sigur către sindromul maniaco-depresiv. Acest lucru a fost confirmat de către un medic psihiatru din Botoșani.

„Din păcate, din simptomele pe care am reuşit să le văd în nişte documente medicale, Eminescu suferea de tulburare afectivă bipolară. Ea se manifesta în reprize. Bineînţeles, geniul lui Eminescu nu a provocat această afecţiune şi nici boala nu a condiţionat geniul său. Erau total independente. Probabil a ajuns în această situaţie din cauza condiţiilor de trai dintr-o anumită perioadă, a zbuciumului interior. În orice caz, creaţia îl transforma”, potrivit doctorului Nicolae Vlad, fost direct al Spitalului de Psihiatrie Botoșani, pentru sursa citată.

Medicul a afirmat că acesta avea un comportament diferit în anumite stadii ale bolii. Astfel, creația sa poetică avea loc în episoadele sale depresive, găsind literatura cea mai viabilă soluție de a-și descărca simțămintele. Un alt psihiatru, Nicolae Vlad a afirmat că poetul nu a fost tratat însă corespunzător.

„Nu erau tratamente eficiente în acea perioadă. Şi medicii vienezi la care a fost dus au confirmat acest diagnostic. În România era băgat în butoaie cu apă rece, atunci când stările se agravau”, a afirmat medicul.

Medicul neuropatolog Ovidiu Vuia din București, a afirmat că diagnosticul de sindrom maniaco-depresiv a fost unul corect dat, însă tratamentul cu mercur acordat poetului pentru sifilis, a fost unul incorect.